Legenda satului Ohrincea

   Se spune că demult, demult pe când albia râului Răut era alta, mult mai lată, pe el navigau multe corăbii, care veneau de la Constantinopol şi ţineau calea spre Orheiul Vechi.

   Într-o zi o solie turcească pornită din îndepărtatul Istanbul după dijme în Moldova s-a oprit la umbra teilor din preajmă să se odihnească. S-au culcat în iarba verde și mustoasă și deodată au auzit un șopot, un clopoțel vesel se auzea din spatele unui copac. S-au uitat turcii unul la altul, și-au scos sabiile din teacă, îndreptîndu-se într-acolo, dar n-au văzut decît un izvoraș azuriu. Și-au umplut turcii căușele cu apă și le-au dus la gură. Cel ce sorbi primul exclamă: „Horincea”, ceilalţi nu-și puteau stăpîni nici ei încîntarea: „Horincea”, „Horincea” strigau osmanii bucuroși că-și pot astîmpăra setea cu o apa dătătoare de viață.

   Și se mai spune ca după acea descoperire turcii ori de cîte ori veneau în Moldova făceau cîte o raită și pe la Horincea, adică pe la apa răcoritoare, gustoasă. Apoi pe lîngă apă s-au început a înfiripa bordee, gospodării. Băștinașii auzindu-i pe turci cum exclamau: „Horincea”, „Horincea” au hotărît sa boteze cu acest cuvînt satul lor, numai că puțin i-au modificat denumirea după placul lor din „Horincea” în „Ohrincea”, astfel a apărut satul Ohrincea.

   Au trecut anii, din cauza ciumei şi holerei ce s-au abătut asupra satului, oamenii au fost nevoiţi să ardă satul şi să mute vatra lui pe panta unui alt deal, mai departe de râu, dar denumirea satului a rămas să fie tot aceeaşi Ohrincea.